“A randuit Biserica ca, in prima parte a dumnezeistii Liturghii, sa se rosteasca mai multe texte din dumnezeiasca Scriptura, pentru ca acest nor luminos si calauzitor, numit Scriptura, sa-i arate crestinului prezent la Liturghie calea catre Dumnezeu, calea catre o clipa de autenticitate, de adevar, de adancime si de inaltare in legatura lui cu Dumnezeu. Randuit-a Biserica aceasta, pentru ca omul prezent la dumnezeiasca Liturghie sa dobandeasca si sa-si intareasca simturile cele launtrice, pentru a sesiza undele harului dumnzeiesc, prezent in timpul sfintei si dumnezeiestii Liturghii, sa se lase cuprins de aceasta unda de har si binecuvantare, pentru ca prezenta lui in sfanta biserica sa fie spre slava lui Dumnezeu, celui in Treime laudat. (…) Evanghelia de astazi ne prezinta intalnirea lui Dumnezeu cu pacatosul Zaheu, dupa ce ieri, la sarbatoarea Intampinarii Domnului, am asistat, duhovniceste am fost prezenti si am participat la intalnirea batranului Simeon si a batranei Ana cu Dumnezeiescul Prunc Iisus Hristos, adus la templul din Ierusalim de Preacurata Sa Maica, Sfanta Fecioara Maria si de batranul Iosif. Astazi asistam, suntem prezenti, nadajduim a participa la o alta intalnire, la intalnirea lui Zaheu cu Domnul Hristos, de fapt, la intalnirea noastra, cei care ne regasim in chipul lui Zaheu, asadar, inalnirea noastra cu Dumnezeu. Sa incercam, cu ajutorul Celui de Sus, prin intermediul cuvintelor Scripturii, urmarind calea strabatuta de Zaheu pana la a-L avea pe Hristos in casa sa, pentru a descoperi care este drumul pe care crestinul de astazi este chemat sa-l parcurga, pentru ca Dumnezeu sa patrunda in casa sufletului sau. Zaheu era bogat si mic de statura. Nimic nu este zis intamplator in dumnezeiasca Scriptura. Era mic de statura pentru ca bogatia cea nedreapta pe care o dobandise il transformase intr-un om mic la suflet. <E un om mic>, zice romanul in intelepciunea sa, definind pe cel care este rau in sufletul sau, intunecat in mintea sa, doborat de lacomia de avere, lacomia de putere sau lacomia de placere. Toate acestea il fac pe om sa fie mic, sa fie marunt, sa fie aplecat doar spre cele pamantesti. Insa, cat este omul de mic, adica de micsorat de propriile sale ambitii, propriile sale pofte, in interiorul sau, spune invatatura Bisericii, se afla, totusi, un loc si un spatiu, care nu poate fi pervertit sau distrus in totalitate, caci omul acesta a fost creat de Dumnezeu pentru Dumnezeu, nu pentru aceasta lume, in dimensiunea ei pacatoasa. Zaheu, mic, micsorat de bogatia sa nedreapta, de nedreptatile pe care le-a savarsit, el fiind colector de taxe, si colecta mult mai mult decat legea romana prevedea in acea vreme, ca sa se imbogateasca in mod nedrept. In ciuda acestui fapt, el simtea o neliniste in sufletul sau. Caci nu poate fi linistit sufletul omului decat daca este in legatura cu Dumnezeu, oricat de mare crede ca este vraja ce il cuprinde, vraja puterii, averii sau placerii, omul simte in launtrul sau ca ceva ii lipseste. Zaheu simtea ca ceva ii lipseste. Avea totul, avea putere, avea bogatie multa, si cu puterea si bogatia, cu certitudine, isi satisfacea si pofta de placere, cu toate acestea, Zaheu simtea un gol in inima lui. Un gol pe care, nici bogatia, nici puterea, nici placerea nu aveau capacitatea sa-l umple. Si in aceasta stare de neliniste, de nemultumire sufleteasca si de cautare aude ca Hristos Domnul trece prin orasul sau, Ierihon.(…) Ca sa-l simta pe Dumnezeu, el trebuie sa urce, sa se inalte, caci, cu privirea la pamant si la poftele lui, omul nu poate sa vada fata lui Dumnezeu, omul nu poate sa simta prezenta lui Dumnezeu, ochiul omului este chemat sa se inalte. Inalatarea inseamna o atitudine de asceza, de efort, de silire a firii. Si, cu toata greutatea care-l apasa, greutatea bogatiei, care il ducea pe Zaheu la pamant, el indrazneste sa se inalte, sa se inalte ca sa-L vada pe Dumnezeu. Si atunci Dumnezeu ce face? Vazand pe de o parte nemernicia lui, dar pe de alta parte vazand dorinta lui de a se inalta, Dumnezeu coboara. Cand omul se inalta, Dumnezeu coboara. Si-i spune: <Zaheu, da-te jos din copac, caci astazi Eu trebuie sa cobor, trebuie sa raman in casa ta>.(…) Toata urgia poftei lui de avere, revarsata asupra celor nevinovati, isi intregise parte lui din partea tuturor, si totusi, in fata lui Dumnezeu, au disparut nedreptatile lui Zaheu. Pentru Dumnezeu a contat doar faptul ca el s-a urcat, ca el a dorit sa-L vada, a dorit, intr-o forma doar de el si de Dumnezeu stiuta, sa-si satisfaca aceasta neliniste launtrica, pe care Dumnezeu cel Atoatecunoscatorul a sesizat ca exista in sufletul si in viata lui Zaheu.(…) Intra in casa lui, in casa nedreptatii, in casa pacatelor, poate in casa omului desfranat. Nu-i zice nimic, nu-l mustra, se aseaza la masa cu el, primeste bucate din bucatele dobandite pe nedrept de Zaheu. Si, in fata unei asemenea atitudini, cat esti tu omule de impietrit, cat esti de rau si de indiferent, nu poti sa nu sesizi ceva extraordinar, nu poti sa nu constati o dragoste, o ingaduinta, o mila de nedescris. Si atunci, cu toate pacatele sale, cu toate poftele sale, cu toata mandria sa, Zaheu ridica neputincios si in acelasi timp increzator bratele si zice: <Doamne, de am nedreptatit pe cineva cu ceva, de patru ori mai mult dau celor pe care i-am nedreptatit si ceea ce ramane jumatate dau saracilor>. Atunci Domnul pronunta memorabilele cuvinte: <S-a mantuit casa aceasta, caci si acesta este fiul lui Israel>, adica partas poporului celui binecuvantat.(…) Vedem din aceasta intalnire a lui Zaheu vamesul cu Dumnezeu cel iertator, Iisus Hristos Domnul, vedem drumul nostru catre Dumnezeu. Caci exista atata impietrire, atata indiferenta, atata nedreptate daca privim cu onestitate in biografia noastra de pana acum, incat nu se poate ca in chipul lui Zaheu sa nu ne regasim si noi. In aceasta indiferenta, impietrire, care uneori se manifesta nu doar in viata celor care nu au nicio legatura cu Biserica, ci, uneori, si-n viata noastra, ca unii care ne socotim pe noi insine ca oameni apropiati de Biserica si de Dumnezeu. In aceasta stare, noi, oamenii, cei aproape de Biserica si cei departe de Biserica, avem nevoie sa urcam pentru a-L vedea pe Dumnezeu. A urca inseamna jertfa, inseamna efort, inseamna vointa, lucruri pe care se cuvine sa le cerem lui Dumnezeu. (…) Si Dumnezeu, cum spune dumnezeiescul Isaac Sirul, asteapta un pretext, cauta un prilej ca sa vina si in casa noastra. Prilejul acesta il oferim lui Dumnezeu prin urcarea noastra la rugaciune, prin urcarea noastra la Liturghie, prin urcarea si coborarea noastra in metanii mari si mici, in efortul nostru de a implini poruncile lui Dumnezeu, poruncile Bisericii. Si mai cere Dumnezeu de la noi ceva. Sa indepartam nedreptatile de la noi. Sa nu existe pogorare de soare la asfintit peste mania, peste nedreptatea, peste pacatul nostru. Asteapta Dumnezeu de la noi, pentru ca a noastra casa sa fie mantuita precum cea a lui Zaheu, asteapta indepartarea nedreptatilor, pe care cu voie sau fara de voie, acestea din urma fiind mai putin vinovate, le savarsim in legatura noastra cu Dumnezeu, in legatura noastra cu aproapele, in legatura noastra cu lumea”.
