Anul 2015 - partea II

Conferinta parintelui staret Ioan Harpa - 17 martie 2015

Iasi - 8 mai 2015

Anul 2015 in imagini - partea I

Cateva momente frumoase din anul ce tocmai s-a incheiat. :

9 septembrie 2015 Manastirea Sihastria Voronei

Octombrie 2015 - vizita unor parinti din Sfantul Munte Athos la Manastirea Popauti:

14 octombrie 2015 - Ziua Sfintei Cuvioase Parascheva, hramul Catedralei Mitropolitane din Iasi

10 paşi pentru a scăpa de judecarea aproapelui

Cum să se deprindă omul să nu osândească, când osândirea a devenit un obicei general şi când în societatea contemporană există atât de multe motive pentru osândire? Întrucât osândirea fie ţâşneşte din noi înşine, fie se naşte din afară, vom examina întâi cinci mijloace de luptă cu ea pentru situaţia când izvorul osândirii este în noi, iar apoi alte cinci mijloace de luptă când osândirea este aprinsă în noi din exterior.

1.  Primul mijloc este să conştientizăm şi să căpătăm simţământul că osândirea semenilor pentru slăbiciunile lor morale este păcat, şi încă un mare păcat. (…) Dacă omul îşi dă seama că osândind săvârşeşte un mare păcat, el lesne se va simţi ruşinat înaintea conştiinţei sale.

2.  Luarea-aminte. Cine este cel care veghează la el însuşi? – Acela care este atentsă nu păcătuiască cu nimic înaintea lui Dumnezeuşi care îşi dă osteneală să-şi aducă aminteîn toate împrejurările, întotdeauna, porunca lui Dumnezeu: „Nu osândi!”

3.  Osândirea de sine. Sfinţii Părinţi recomandă să ne aducem aminte permanent propria noastră stare de păcat şi să ne osândim pe noi înşine. Dacă omul este cinstit înaintea sa şi înaintea lui Dumnezeu, nu poate să nu vadă că el însuşi este plin de patimi şi de fapte rele.

4.  Smerenia. Cel mândru osândeşte în stânga şi în dreapta. Cel smerit însă, ajuns până la pătrunderea harică a stării lui de păcat, se consideră mai rău decât alţii. Îi pare sincer rău de nefericita lui stare morală, plânge înaintea lui Dumnezeu pentru greşelile sale şi însetează doar pentru un singur lucru – după milă. El se simte vrednic de osândă. Când vede pe fratele său că greşeşte, nu-i socoteşte păcatul mai greu decât al său. Căci gustă pe viu greutatea propriilor lui păcate.

5.  Dragosteaeste unul dintre cele mai eficace mijloace pentru a dezrădăcina osândirea. Fie-ţi milă de cel păcătos, iubeşte-l, şi vei înceta să-l ponegreşti! „Dragostea acoperă toate cusururile” (Pilde 10, 12), dar osândirea le descoperă! Poate oare cel ce iubeşte pe aproapele său să-l ponegrească în lipsa lui şi să-l vădească înaintea altora? Prin urmare, învaţă să iubeşti şi te vei dezobişnui să osândeşti!

6.  Cum să procedăm în cazurile în care la noi ajung zvonuri că alţii ne osândesc? Trebuie să tăcem, să ne înfrângem iubirea de sine rănită şi să ne străduim să înghiţim medicamentul amar, lăsând toate pe seama lui Dumnezeu, după înalta pildă a Mântuitorului Hristos(vezi I Petru 2, 23). O astfel de purtare este plăcută lui Dumnezeu şi încununează sufletul răbdător cu cunună cerească. Desigur, nu este nicicum uşor să fii osândit, iar tu să taci şi să nu te aperi. Acest lucru este o foarte mare nevoinţă. Dacă creştinul înţelept care este osândit constată că cei care ce-l ponegresc au spus ceva adevărat, îndată ia notăşi se îndreaptă. Dacă vede însă că osânditorii răspândesc clevetiri şi minciuni la adresa lui, el Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că s-a învrednicit să sufere nevinovat fiind şi ia seama să nu se dea mâniei. „Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări pe nedrept, cu gândul la El”(I Petru 2, 19).

7.  Adeseori nu avem dorinţa de a osândi, însă iată că cei cu care vorbim încep să ponegrească, predispunându-ne şi pe noi către săvârşirea acelui păcat. Ce să facem în asemenea cazuri?  Dacă ne nimerim printre oameni care osândesc pe semeni, cu tactică să abatem discuţia şi, pe nebăgate de seamă, să trecem la o altă temă. În unele cazuri este folositor să vorbim ceva bun despre cel osândit, care să destindă atmosfera. Dar dacă nu putem să facem nici una, nici alta, atunci, după sfatul lui Teofan Zăvorâtul, să nu participăm la osândire, ci să tăcem şi să ne rugămatât pentru noi înşine, cât şi pentru cei ce osândesc, şi pentru cei osândiţi. Aici trebuie să subliniem cu multă tărie că, neparticipând la osândire nu trebuie în niciun caz să osândim în inima noastră pe cei ce osândesc.

8.  Deoarece osândirea pare foarte captivantă şi distractivă, pentru a ne izbăvi de acest păcat este nevoie să ne îndepărtăm de acei cunoscuţi ai noştri care au slăbiciunea osândirii şi să nu mergem în companiile în care se spun bârfe. Căci „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”(I Cor. 15, 33).

9.  Chibzuinţa duhovniceascăeste un moment extraordinar de important în lupta împotriva osândirii. Deoarece osândirea ni se prezintă în chip foarte iscusit ca fiind o virtute, este nevoie de mare înţelepciune duhovnicească pentru a vâna înşelăciunea diavolească ascunsă aici, astfel încât să fim demascaţi înaintea noastră ca unii cărora ne place să osândim. Întrucât la această înşelare acţionează patimile proprii, ea pătrunde foarte uşor în inimile noastre şi cu ajutorul nostru ne rătăceşte, încredinţându-ne că nu săvârşim nimic rău atunci când osândim.

10.  Înfrânându-ne de la osândirea altora, noi înşine să priveghem asupră-ne cu multă luare aminte, ca să nu dăm motiv ca ei să ne osândeascăpentru diferitele păcate vădite. Căci după cum este păcat să osândeşti, de asemenea este păcat să provoci pe alţii să te osândească. „Deci să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală!” (Rom. 14, 13).

Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre