Cum să se deprindă omul
să nu osândească, când osândirea a devenit un obicei general şi când în
societatea contemporană există atât de multe motive pentru osândire? Întrucât
osândirea fie ţâşneşte din noi înşine, fie se naşte din afară, vom examina întâi
cinci mijloace de luptă cu ea pentru situaţia când izvorul osândirii este în
noi, iar apoi alte cinci mijloace de luptă când osândirea este aprinsă în noi
din exterior.
1. Primul
mijloc este să conştientizăm şi să căpătăm simţământul că osândirea semenilor pentru
slăbiciunile lor morale este păcat, şi
încă un mare păcat. (…) Dacă omul îşi dă seama că osândind săvârşeşte un
mare păcat, el lesne se va simţi ruşinat înaintea conştiinţei sale.
2. Luarea-aminte. Cine este cel care
veghează la el însuşi? – Acela care este atentsă nu păcătuiască cu nimic
înaintea lui Dumnezeuşi care îşi dă osteneală să-şi aducă aminteîn toate
împrejurările, întotdeauna, porunca lui Dumnezeu: „Nu osândi!”
3. Osândirea de sine. Sfinţii Părinţi
recomandă să ne aducem aminte permanent propria noastră stare de păcat şi să ne
osândim pe noi înşine. Dacă omul este cinstit înaintea sa şi înaintea lui
Dumnezeu, nu poate să nu vadă că el însuşi este plin de patimi şi de fapte
rele.
4. Smerenia. Cel mândru osândeşte în
stânga şi în dreapta. Cel smerit însă, ajuns până la pătrunderea harică a
stării lui de păcat, se consideră mai rău decât alţii. Îi pare sincer rău de
nefericita lui stare morală, plânge înaintea lui Dumnezeu pentru greşelile sale
şi însetează doar pentru un singur lucru – după milă. El se simte vrednic de
osândă. Când vede pe fratele său că greşeşte, nu-i socoteşte păcatul mai greu
decât al său. Căci gustă pe viu greutatea propriilor lui păcate.
5. Dragosteaeste unul dintre cele mai eficace
mijloace pentru a dezrădăcina osândirea. Fie-ţi milă de cel păcătos, iubeşte-l,
şi vei înceta să-l ponegreşti! „Dragostea acoperă toate cusururile” (Pilde
10, 12), dar osândirea le descoperă! Poate oare cel ce iubeşte pe aproapele său
să-l ponegrească în lipsa lui şi să-l vădească înaintea altora? Prin urmare,
învaţă să iubeşti şi te vei dezobişnui să osândeşti!
6. Cum să
procedăm în cazurile în care la noi ajung zvonuri că alţii ne
osândesc? Trebuie să tăcem, să ne înfrângem iubirea de sine rănită şi să
ne străduim să înghiţim medicamentul amar, lăsând toate pe
seama lui Dumnezeu, după înalta pildă a Mântuitorului Hristos(vezi I Petru 2,
23). O astfel de purtare este plăcută lui Dumnezeu şi încununează sufletul
răbdător cu cunună cerească. Desigur, nu este nicicum uşor să fii osândit, iar
tu să taci şi să nu te aperi. Acest lucru este o foarte mare nevoinţă. Dacă
creştinul înţelept care este osândit constată că cei care ce-l ponegresc au
spus ceva adevărat, îndată ia notăşi se îndreaptă. Dacă vede însă că
osânditorii răspândesc clevetiri şi minciuni la adresa lui, el Îi mulţumeşte
lui Dumnezeu că s-a învrednicit să sufere nevinovat fiind şi ia seama să nu se
dea mâniei. „Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva
întristări pe nedrept, cu gândul la El”(I Petru 2, 19).
7. Adeseori nu
avem dorinţa de a osândi, însă iată că cei cu care vorbim încep să ponegrească,
predispunându-ne şi pe noi către săvârşirea acelui păcat. Ce să facem în
asemenea cazuri? Dacă ne nimerim printre oameni care osândesc pe
semeni, cu tactică să abatem
discuţia şi, pe nebăgate de seamă, să trecem la o altă temă. În unele
cazuri este folositor să vorbim ceva bun despre cel osândit, care să destindă
atmosfera. Dar dacă nu putem să facem nici una, nici alta, atunci, după sfatul
lui Teofan Zăvorâtul, să nu participăm la osândire, ci să tăcem şi să ne
rugămatât pentru noi înşine, cât şi pentru cei ce osândesc, şi pentru cei
osândiţi. Aici trebuie să subliniem cu multă tărie că, neparticipând la
osândire nu trebuie în niciun caz să osândim în inima noastră pe cei ce
osândesc.
8. Deoarece
osândirea pare foarte captivantă şi distractivă, pentru a ne izbăvi de
acest păcat este nevoie să ne
îndepărtăm de acei cunoscuţi ai noştri care au slăbiciunea osândirii şi
să nu mergem în companiile în care se spun bârfe. Căci „tovărăşiile
rele strică obiceiurile bune”(I Cor. 15, 33).
9. Chibzuinţa duhovniceascăeste un moment extraordinar de important în lupta
împotriva osândirii. Deoarece osândirea ni se prezintă în chip foarte iscusit
ca fiind o virtute, este nevoie de mare înţelepciune
duhovnicească pentru a vâna înşelăciunea diavolească ascunsă aici, astfel
încât să fim demascaţi înaintea noastră ca unii cărora ne place să osândim.
Întrucât la această înşelare acţionează patimile proprii, ea pătrunde foarte
uşor în inimile noastre şi cu ajutorul nostru ne rătăceşte, încredinţându-ne că
nu săvârşim nimic rău atunci când osândim.
10. Înfrânându-ne
de la osândirea altora, noi înşine să
priveghem asupră-ne cu multă luare aminte, ca să nu dăm motiv ca ei să ne
osândeascăpentru diferitele păcate vădite. Căci după cum este păcat să
osândeşti, de asemenea este păcat să provoci pe alţii să te osândească. „Deci
să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau
de sminteală!” (Rom. 14, 13).
Arhimandrit
Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu