Pentru ca, din pacate, nu am veleitati artistice de nici un fel, cu atat mai putin literare, mai "imprumut" din cand in cand (adica tot timpul), cate un text de pe alte bloguri. Doar ca sa nu-l pierd din ochi.
"Veranda bunicii se inunda de soare.
Prin perdeluţele îngălbenite se încurcau primele muşte, aerul cald îmi gâdila plăcut tâmplele, ca o promisiune că iarna va trece puntea peste părău şi va pleca de la noi, nările ascuţite prindeau miresme tulburător de curate şi pure, aşa cum trebuie să fi mirosit lumea în ziua dintâi.
Bunicul aducea în verandă un snop de nuiele. Mirosul lor crud se ducea în călcâie, mâinile se repezeau să le mângâie trupurile lor drepte şi umede, degetele desprindeau sfârcurile de mâţişori fragezi şi albi, iar când erau goale, bunicul le apleca cu mâinile blânde şi le împreuna într-o coşarcă pe care avea să o vândă spre seară în sat.
" Vezi tu copchilă".... şi gura lui dulce prindea să îmi spună din largăr, cu ruşii, din vremea în care bunica era tânără şi mlădioasă, aveau 4 copii şi o vacă, o oaie, un câine, iar bunicul cânta pe la nunţi, la ţambal. Odată l-am întrebat dacă e suficient să mă urc pe un gard ca să ajung la Dumnezeu. Bătrânul a ridicat ochii dintre nuiele şi m-a privit cocoţată, ţinîndu-mă doar cu mâna să nu cad. Cu cealaltă atingeam cerul şi chiar pe Hristos, pe care l-am nimerit, n-o să crezi, bunicule, chiar pe cap.
Chiar m-a crezut. A urcat după mine pe gard şi s-a dus. Am plecat şi eu din verandă şi din curte şi n-am mai simţit niciodată, oriunde m-a purtat vântul, parfum de primăvară ca la el în sat. Poate bunicul se mai aşează pe o petală de toporaş, în miez de frezie, sau de zambilă; poate se odihneşte la rădăcina pe care-o adulmec când merg în parc. Poate că dorul unei fetiţe crescută de moşi şi de babe-n verande, s-o fi întors mai apăsat."
www.capracutreiiezi.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu